Cândva, un tânăr a fost întrebat de ce s-a convertit la Ortodoxie. Răspunsul său a fost simplu: „Am devenit ortodox ca să învăț să mor”
Un copil l-a întrebat pe un părinte cândva: unde a fost el, înainte de a se fi născut? Întrebarea copilului cred că pune în dificultate pe oricine. Părintele Epifanie Teodoropulos a dat însă un răspuns dumnezeiesc, și anume: „înainte de a te fi născut, erai în gândul lui Dumnezeu”.
Toți suntem cuprinși în planul și grija lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi, chiar și atunci când ne îndepărtăm, asemenea fiului risipitor care a plecat în țara îndepărtată a păcatului și rătăcirii, suntem chemați să ne întoarcem la Dumnezeu. Pentru a ne reîntoarce în gândul Său, Biserica ne sprijină prin rugăciuni și prin lucrarea sa. Astfel, asemenea fiului risipitor care și-a venit în fire și s-a întors la tatăl său, și noi trebuie să ne căim pentru greșelile noastre și să ne întoarcem la casa Tatălui, unde suntem primiți cu brațele deschise. Însă această întoarcere necesită căință sinceră și dorința de a lăsa în urmă rătăcirea.
Dar ce se întâmplă cu cei care au trecut deja pragul morții? Îi lăsăm departe, înstrăinați de Dumnezeu, dacă s-au îndepărtat în timpul vieții? Biserica nu îi uită, iar noi, cei rămași, ne rugăm pentru sufletele lor, mai ales în cadrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Așa cum tâlharul de pe cruce i-a cerut Mântuitorului „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”, la fel și noi, rugându-ne să fim pomeniți în Împărăția lui Dumnezeu, cerem aceeași milostivire și pentru cei adormiți. Îl rugăm pe Hristos să fie plin de bunătate și blândețe față de ei, să-i pomenească și pe ei întru Împărăția Sa.
Moartea este una dintre marile necunoscute ale omului însă, în același timp, cea mai mare certitudine a acestuia, în sensul că nu știe când va fi aceasta, dar știe precis că va fi! Nu știe cum va fi, dar se teme de ea! Paradoxal este că, deși aceasta înseamnă sfârșitul călătoriei spre viața veșnică, omul, cel mai adesea, își dorește ca ea să fie cât mai târziu.
Omul se luptă pentru a-și prelungi viața călătoria, dar nu se pregătește cum se cuvine pentru destinație – Rai. Pe de altă parte, este de înțeles teama omului în privința sfârșitului său, nefiind niciodată convins că a făcut tot ce se cuvenea pentru mântuirea sa. Cine ar putea să considere că a făcut destul în această viață pentru a dobândi mântuirea? Cine are conștiința că a ajuns deja la o stare duhovnicească destul de înaltă și nu mai are nevoie de pregătire pentru mântuire? Nimeni! De aceea ne temem de moarte.
Această conștientizare a insuficientei pregătirii, însoțită de nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu, auzind cuvântul Său „Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iez. 33, 11), este cea care, totuși, ne dă puterea de a primi iminentul sfârșit, având chiar și bucurie pentru un astfel de gând. Teama de necunoscut este firească, dar știind că în rai ne așteaptă Hristos, aceasta se spulberă, iar omul se pregătește și se roagă cu emoție, spre a se întâlni cu Dumnezeu.
În prima ei parte, pregătirea pentru cele veșnice, ca și cele rânduite după trecerea la cele veșnice, se face de către altcineva, nu de către persoana respectivă. În speță, această pregătire începe de când părinții acestei făpturi se pregătesc ei înșiși pentru veșnicie. Într-un mod mai concret, unindu-se prin Taina Cununiei, părinții aleg o cale spre mântuire și mergând pe aceasta, fac tot ce este necesar spre a primi așa cum se cuvine copiii, rod al iubirii, și astfel, să le asigure acestora creșterea duhovnicească în vederea unirii lor cu Dumnezeu. Astfel, pregătindu-ne pentru veșnicie, ne pregătim totodată pentru moarte. „Cândva, un tânăr a fost întrebat de ce s-a convertit la Ortodoxie. Răspunsul său a fost simplu: „Am devenit ortodox ca să învăț să mor”. De aceea, un element de bază al misiunii Bisericii este să-l ajute pe credincios să învețe cum să moară, ceea ce înseamnă să moară cu nădejdea slavei.
O biserică vie este un trup, dar acest trup are și părți bolnave. Le prețuim și pe acestea și căutăm să le vindecăm. Așa cum nu ne pălmuim dacă ne doare o măsea, ci căutăm să o vindecăm, așa și pe semenii noștri căutăm să-i ajutăm, nu să-i judecăm, mai ales când aceștia nu mai sunt printre noi. Este relevantă o istorioară cu două sape. Una din ele, curată, dar nefolosită, nelucrătoare, o ironiza pe cealaltă, murdară de pământ, folosită, lucrătoare. După un an, cea curată era ruginită, iar cealaltă, tot cu pământ, dar bună, lucrătoare. Omul care lucrează pentru suflet, care face misiune, are folos, bucurie, sporește în putere și pricepere. Când moare, un astfel de om îndepărtează pământul (trupul), iar sufletul merge curat la Dumnezeu. Cel care nu lucrează pentru suflet „ruginește”, se îngreunează, se blochează, se descurajează, nu vede soluții, bucurii.
Un aspect important și de neglijat ar fi faptul că muribundul trebuie să plece din lumea aceasta împăcat cu semenii, astfel încât să nu fie vreo povară pe sufletul cuiva neiertarea. Cel adormit are nevoie de rugăciunea celor rămași în viață, nu de ura lor. Împăcarea înainte de moarte aduce o stare de mulțumire și liniștire, iar rugăciunea și milostenia celui viu va fi mai puternică pentru cel mutat în veșnicie.
Prin milostenie se mângâie sufletele celor adormiţi. „Mila curăţă toate păcatele!” (Tobit 12,9). Cu siguranţă trebuie să miluim pe cel care are nevoie de milostenie: pe înfometat, pe cel gol, pe cel însetat. Când un semen de-al nostru este miluit, se alină şi se bucură. Şi dacă se roagă pentru cei răposaţi, rugăciunea lui are o mare putere (de aceea se şi spune când primim ceva de pomană „Dumnezeu să-l ierte”). Cine dă de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, de îmbrăcat celui gol, acoperiş celui străin, slujeşte Domnului, întrucât Domnul se identifică cu toţi cei aflaţi în categoriile menţionate mai sus: „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului şi El îi va răsplăti fapta lui cea bună” (Pilde 19,17).
Toţi oamenii părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Dar legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele celor adormiţi, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.
